| Many of the Absurdists were contemporaries with Jean-Paul Sartre, the philosophical spokesman for existentialism in Paris, but few Absurdists actually committed to Sartre's own existentialist philosophy, as expressed in Being and Nothingness, and many of the Absurdists had a complicated relationship with him. |
Deși mulți membri ai teatrului absurdului erau contemporani cu Jean-Paul Sartre, exponentul filosofic al existențialismului în Paris, puțini dintre ei s-au aliat curentului existențialist propus de Sartre în Ființa și Neantul. Aceștia au păstrat o relație complicată cu Sarte. |
| Sartre praised Genet's plays, stating that for Genet, "Good is only an illusion. Evil is a Nothingness which arises upon the ruins of Good". |
Sartre a lăudat piesele lui Genet, afirmând că pentru Genet, „Dumnezeu este doar o iluzie. Răul este un vid care mijeste de printre ruinele binelui”. |
| Ionesco, however, hated Sartre bitterly. |
Ionescu însă, îl ura pe Sartre cu patos. |
| Ionesco accused Sartre of supporting Communism but ignoring the atrocities committed by Communists; he wrote Rhinoceros as a criticism of blind conformity, whether it be to Nazism or Communism; at the end of the play, one man remains on Earth resisting transformation into a rhinoceros Sartre criticized Rhinoceros by questioning: "Why is there one man who resists? At least we could learn why, but no, we learn not even that. He resists because he is there". |
Ionesco l-a acuzat pe Sartre că a sprijinit comunismul ignorând atrocitățile comise de comuniști; el a scris Rhinoceros ca o critică la adresa conformității oarbe, fie că este vorba de nazism sau de comunism; la sfârșitul piesei, un singur om rămâne pe pământ rezistând transformării într-un rinocer. Sartre îl critica pe Rinocer întrebând: "De ce există un om care rezistă? Cel puțin am putea afla de ce, dar nu, nu învățăm nici măcar asta. El rezistă. pentru că el este acolo ”. |
| Sartre's criticism highlights a primary difference between the Theatre of the Absurd and existentialism: the Theatre of the Absurd shows the failure of man without recommending a solution. |
Critica la adresa lui Sartre evidențiază o diferență primară între Teatrul Absurdului și existențialism: Teatrul Absurdului evidențiază propensitatea omului pentru prăbușire fără a recomanda însă o soluție. |
| In a 1966 interview, Claude Bonnefoy, comparing the Absurdists to Sartre and Camus, said to Ionesco, "It seems to me that Beckett, Adamov and yourself started out less from philosophical reflections or a return to classical sources, than from first-hand experience and a desire to find a new theatrical expression that would enable you to render this experience in all its acuteness and also its immediacy. If Sartre and Camus thought out these themes, you expressed them in a far more vital contemporary fashion". |
Într-un interviu din 1966, Claude Bonnefoy, comparând pe absurdiști cu Sartre și Camus, i-a confesat lui Ionesco: „Mi se pare că tu împreună cu Beckett și Adamov v-ați inspirat mai puțin din reflecții filozofice sau din reîntoarcerea la sursele clasice, decât din experiența de primă mână și din dorința de a găsi o nouă expresie teatrală care să vă permită să redați această experiență în toată acuratețea și, de asemenea, nemijlocirea ei. Dacă Sartre și Camus au gândit aceste teme, le-ați exprimat într-o manieră contemporană mult mai fundamentală ". |
| Ionesco replied, "I have the feeling that these writers – who are serious and important – were talking about absurdity and death, but that they never really lived these themes, that they did not feel them within themselves in an almost irrational, visceral way, that all this was not deeply inscribed in their language. With them it was still rhetoric, eloquence. With Adamov and Beckett it really is a very naked reality that is conveyed through the apparent dislocation of language". |
Ionesco a răspuns: „Am sentimentul că acești scriitori - care sunt serioși și importanți - vorbeau despre absurditate și moarte, dar că nu au trăit niciodată cu adevărat aceste teme, că nu le-au simțit în interiorul lor într-un mod aproape irațional, visceral, că toate acestea nu erau adânc înscrise în limbajul lor. Cu ele era încă retorică, elocvență. În cazul lui Adamov și al lui Beckett, aceasta este într-adevăr o realitate zero, transmisă prin aparenta dislocare a limbajului ". |
